Lucrăm pentru bani sau pentru ce?

Un subiect controversat când vine vorba de piața muncii este relația angajatului cu munca, și implicit dezbaterea despre cât de importanți sunt banii atunci când alegi un loc de muncă?

În industriile cu salarii mai pe media pieței, leii se simt mai greu, și diferențele contează enorm.

Dar în industria IT, unde salariile sunt ceva mai mari decât în alte industrii, atunci cu cât urci mai mult în ierarhia industriei, cu atât salariile cresc și mai mult (ajungând chiar și în top 1% al românilor ca venit), și se pune problema despre schimbatul companiei pentru și mai mulți bani sau dacă merită pentru tine să câștigi mai puțin, dar să ai o relație cu munca mai sănătoasă.

Ei bine, ca de obicei, lumea tinde să separe situațiile și să le analizeze ca o situație binară, și asta am dedus-o după nenumărate discuții online în contradictoriu, de unde am dedus că oamenii spun așa:

• dacă zici că banii sunt importanți, atunci ești în stare să calci pe cadavre pentru câțiva lei în plus, sau
• dacă zici că banii nu sunt importanți, atunci ești un sclav al companiei la care lucrezi și profită de tine.

Parcă lumea a uitat că nu există un adevăr absolut, și chestia asta cu preferințele sunt și niște chestii profund subiective care sunt influențate în special de relația omului cu banul. Unii au o relație mai sănătoasă, alții mai nesănătoasă, dar per total, cam de acolo pleacă totul.

Eu sunt în tabăra care zice că banii contează cam 40% și restul 60%. Și de asta cumva sunt sceptic în legătură cu oamenii care sunt 100% pe bani, sau 100% pe restul.

Cei cu 100% pe bani (sau care zic că sunt așa că nu vor să pară slabi, că depind de alții pentru mulțumirea lor la locul de muncă) practic îți comunică că își face treaba și atât, răspunde și atât, dar nu se implică în proiect de dragul proiectului sau colegilor.

Cu alte cuvinte dacă cineva îi oferă cu 5% mai mult, ziua următoare și-a semnat demisia și pleacă. Nu îi interesează ce lasă în urmă, job-ul e job și banul e ban. Dacă îl pui să facă excel-uri pe salariu de team lead, va face asta fără să îi pese ce și de ce, banul să intre.

Lipsa commitment-ului se vede și se simte. De asemenea, acei oameni, în goana după bani sunt mai likely să se uite spre over-employment sau să aplice tratamentul cu silent quitting (pentru a-și elibera timp cât să mai facă ceva bani on the side).

Am avut la interviu astfel de oameni, cărora li se părea normal să lucreze 20 de ore pe zi (sau cel puțin așa erau calculele lor, dar în realitate încasau pentru orele respective, dar dedicat cam jumate din efort), și culmea, lor li s-a părut normal să mentioneze că mai lucrează full-time la înca o firmă. Apreciez transparența though, but no thank you.

Pe cealaltă parte, cei care muncesc și atât și se agață 100% de companie, sunt în celalaltă extremă, care evită să incomodeze și să inoveze. Pentru că un over-commitment aduce cu sine și o frică de a supăra colegii, de a fi văzut diferit și de a tulbura apele.

Aceste persoane sunt mult mai puțin likely să spună când ceva merge prost, când cineva (sau chiar ei) greșește, și caută să fie cât mai low profile pe munca pe care o fac. Nu își asumă riscuri, și nu îndrăznesc să propună prea multe idei noi, preferând în schimb să meargă pe ce le zic ceilalți, sau cel mai frecvent, ce le zice managerul.

Persoanele ar trebui să urmărească un echilibru, și cele mai echilibrate persoane au cele mai bune performanțe.